Auschwitz-Birkenau – O întâlnire cu istoria care nu se uită ⋆

Există locuri în care mergem pentru frumusețea lor. Orașe care ne încântă prin arhitectură, peisaje care ne taie respirația, sate în care timpul pare că s-a oprit în loc. Și există locuri pe care nu le vizitezi pentru ceea ce îți oferă, ci pentru ceea ce te învață.

Auschwitz-Birkenau este unul dintre ele.

Recunosc că nu era pe lista locurilor pe care îmi doream neapărat să le vizitez. Dacă nu ar fi insistat fiica mea, probabil că aș fi amânat această experiență încă mulți ani. Astăzi însă îi sunt profund recunoscătoare. Sunt convinsă că există lecții pe care nu le poți învăța din cărți, din documentare sau din filme. Uneori trebuie să mergi acolo unde s-a scris istoria și să lași locul să-ți vorbească.

Pregătirea vizitei la Auschwitz-Birkenau

Fiind unul dintre cele mai vizitate memoriale din Europa, am rezervat biletele cu aproximativ două luni înainte pentru a prinde un tur ghidat în limba engleză. Prețul a fost de aproximativ 200 lei de persoană, iar turul a început la ora 09:30, având o durată de aproape patru ore.

Pentru cazare am ales ZatorHome Apartamenty, situat la aproximativ 30 de minute de memorial. Am plătit 72 de euro pentru o cameră dublă cu balcon și pot spune că a fost o alegere foarte inspirată pentru cei care doresc liniște și acces facil către Auschwitz.

Sunt detalii practice, firești pentru orice articol de călătorie. Dar adevărul este că, odată ajuns acolo, nu te mai interesează prea mult cât a costat biletul sau cât de confortabilă este camera în care vei dormi. Toate acestea devin nesemnificative.

Dincolo de poarta pe care o știe o lume întreagă

Am văzut de nenumărate ori în fotografii celebra poartă cu inscripția Arbeit macht frei. Credeam că, atunci când o voi vedea în realitate, voi avea aceeași reacție pe care o ai în fața unui monument celebru.

Nu s-a întâmplat.

În clipa în care am trecut pe sub ea, am simțit doar o apăsare greu de descris. Știam că milioane de oameni văzuseră aceeași poartă înaintea mea, însă pentru ei nu reprezenta începutul unei vizite, ci începutul sfârșitului.

De aici înainte nu mai privești zidurile ca pe niște clădiri și nici aleile ca pe niște simple drumuri. Încerci inevitabil să îți imaginezi oamenii care au mers pe acolo fără să știe ce urma să li se întâmple.

Un ghid care a transformat istoria Auschwitz-Birkenau într-o experiență

Am avut privilegiul de a fi însoțiți de un profesor universitar de istorie.

Vorbea o engleză impecabilă, clară, fără grabă și fără artificii. Nu ridica tonul și nu încerca să impresioneze prin dramatism. Nici nu avea nevoie.

Felul în care povestea fiecare eveniment te făcea să uiți că asculți un ghid. Aveai impresia că cineva îți deschide, rând pe rând, paginile cele mai întunecate ale istoriei.

De multe ori, după ce termina o explicație, se lăsa o liniște deplină. Nu pentru că oamenii nu aveau întrebări, ci pentru că nimeni nu găsea cuvintele potrivite.

În toate călătoriile mele am avut numeroși ghizi. Nu îmi amintesc însă să fi întâlnit vreodată un grup atât de tăcut.

Încăperile în care timpul pare că s-a oprit

Am trecut prin încăperi în care sunt păstrate valize, pantofi, ochelari, proteze, obiecte personale și fotografii. Fiecare dintre ele aparținuse cândva unui om care avea o familie, un nume și o viață.

Nu mai priveam niște exponate. Priveam urmele unor existențe întrerupte brutal.

Cel mai greu mi-a fost în încăperea în care este expus părul tăiat al femeilor și al bărbaților deportați. Îmi este greu chiar și acum să scriu aceste cuvinte.

Aveam voie să fotografiez. Telefonul era în buzunar. Dar nu l-am scos nici măcar o secundă.

Nu pentru că ar fi existat o interdicție, ci pentru că am simțit că aș aduce o jignire acelor oameni. Am trecut încet prin încăpere, aproape fără să respir, cu privirea înainte și cu senzația că orice zgomot făcut de mine ar fi fost nepotrivit. În acel moment, simplul gest de a ridica telefonul pentru o fotografie mi s-a părut imposibil.

Poate că alți vizitatori au simțit altfel. Eu nu am putut. A fost pentru prima dată când am realizat că există locuri în care memoria este mai importantă decât orice imagine pe care ai putea să o iei acasă.

Copiii

Există însă o încăpere pe care nu cred că o voi putea uita vreodată. Este cea dedicată copiilor. Am încercat de câteva ori să privesc exponatele, dar de fiecare dată mi-am întors privirea aproape instinctiv. Nu am putut.

Poate că este și motivul pentru care nu voi putea descrie foarte multe despre acel loc. Uneori nu lipsesc cuvintele, ci puterea de a le rosti.

Mă gândeam că fiecare dintre acei copii avusese o mamă care îi ținuse de mână, un tată care îi ridicase cândva în brațe, o jucărie preferată, un vis, o copilărie care trebuia să existe.

Și, pentru câteva clipe, tot ceea ce învățasem despre istorie a devenit profund personal. Cred că acolo am înțeles cel mai bine că Holocaustul nu înseamnă doar cifre.

Înseamnă oameni.

Auschwitz II – Birkenau

Dacă Auschwitz I îți spune povestea, Birkenau îți arată dimensiunea tragediei.

Când ajungi în fața liniilor de cale ferată, realizezi cât de mic ești în comparație cu ceea ce s-a întâmplat acolo.

Am mers încet pe șinele pe care au sosit trenurile încărcate cu oameni care nu știau că aceea va fi ultima lor călătorie.

Lângă ele este expus și unul dintre vagoanele folosite pentru transportul deportaților.

M-am apropiat fără să spun nimic. În acel moment au început să răsune alarmele memorialului.

Sunetul lor, răspândit peste liniștea câmpului, mi-a provocat un fior pe care îl simt și acum când scriu aceste rânduri. A fost unul dintre acele momente în care pielea ți se face de găină fără să poți explica exact de ce.

Priveam șinele care se pierdeau în depărtare și încercam, fără succes, să îmi imaginez ce au simțit oamenii coborâți acolo.

Cred că este imposibil.

Nu este un loc pe care îl vizitezi. Este un loc pe care îl trăiești.

Când s-a încheiat turul, nimeni din grup nu părea grăbit să vorbească.

Mergeam încet, fiecare cu propriile gânduri.

Nu exista entuziasmul pe care îl întâlnești după vizitarea unui castel sau a unui muzeu. Nimeni nu comenta cât de frumos a fost sau ce urmează să viziteze în continuare.

Auschwitz te obligă să taci.

Și poate că aceasta este cea mai sinceră formă de respect.

Merită să ajungi la Auschwitz-Birkenau?

Da.

Nu pentru că este unul dintre cele mai cunoscute locuri din lume. Nu pentru că apare în toate ghidurile turistice. Ci pentru că te învață ceva ce nu ar trebui să uităm niciodată.

Istoria nu este alcătuită doar din ani și evenimente. Istoria este alcătuită din oameni. Iar atunci când uităm acest lucru, riscăm să repetăm greșelile trecutului.

Am plecat de la Auschwitz fără fotografii din cele mai tulburătoare încăperi. Nu le-am făcut și nu regret nici astăzi această alegere. În schimb, am plecat cu ceva mult mai valoros: convingerea că memoria acestor oameni trebuie păstrată vie.

Poate că acesta este, de fapt, cel mai important motiv pentru care ar trebui să vizităm Auschwitz-Birkenau.

Nu ca turiști. Ci ca oameni.

La plecare, i-am mulțumit în gând fiicei mele că m-a convins să ajung aici. Sunt convinsă că există locuri pe care nu le alegem pentru frumusețea lor, ci pentru lecțiile pe care ni le oferă. Auschwitz a fost, fără îndoială, cea mai grea și, poate, cea mai importantă lecție de istorie pe care am trăit-o vreodată.